| |

Complexul de la Seminarul Teologic de la Manastirea Neamt (Seminarul, Biserica "Sf. Ioan Iacob - Hozevitul", Casa de Pelerinaj "Ierusalim - Hozeva") se afla in preajma unor obiective  religioase si turistice deosebit de  importante ca:

Manastirea Neamt

După ce lăsăm în urmă ultimele case din Vânători şi străbatem "Braniştea" în care au crescut în egală măsură copaci şi legende, abandonăm şoseaua principală îndreptându-ne spre rezervaţia "Dragoş Vodă" (DJ 155 C) şi mai departe, către Mănăstirea Neamţ, cea mai veche şi cea mai importantă aşezare monastică a Moldovei.

În tezaurul de valori ale patrimoniului istoric şi cultural-artistic naţional, Mănăstirea Neamţ ocupă un rol cu totul deosebit, întreaga sa existenţă conferindu-i aură de legendă şi atributele unei vetre de viaţă spirituală ce se poate identifica în multe privinţe cu însuşi românismul medieval. Fiindcă această străveche lavră a monahismului din Moldova nu străluceşte doar prin existenţa multiseculară, ci şi printr-o neîntreruptă activitate pusă în slujba neamului şi a credinţei strămoşilor, nemurind paşii istoriei cu acele roade ale gândului şi ale sufletului care înfruntă veşnicia şi înnobilează dăinuirea noastră pe aceste plaiuri binecuvântate, sfinţite prin jertfa generaţiilor trecute şi a oştilor de martiri.

După cum era şi de aşteptat în cazul unui aşezământ cu o asemenea existenţă istorică, tradiţia plasează faptele începutului în vremurile îndepărtate ale primelor grupuri de anahoreţi, spre care doar legenda poate pătrunde. În lipsa unor documente care ar fi putut asigura date istorice precise, marea majoritate a cercetătorilor pledează pentru existenţa unei aşezări monahale pe malul drept al Nemţişorului încă din secolul al XIV-lea, atunci când au apărut şi târgul din apropiere şi cetatea de pe Dealul Pleşu.

Nu întâmplător în veacul pomenit au poposit la Mănăstirea Neamţ ucenicii cuviosului Nicodim, cel care a asigurat organizarea cenobitică a marilor aşezăminte monastice din Ţara Românească, aducând cu ei un şi mai puternic suflu de viaţă isihastă. În orice caz, la 7 ianuarie 1407, când Alexandru cel Bun şi Mitropolitul Iosif emit un important document de cancelarie, Mănăstirea Neamţ constituia deja o puternică şi cunoscută vatră monahală din moment ce a fost pusă sub ascultarea aceluiaşi egumen (Dometian) împreună cu Mănăstirea Bistriţa, alt important centru al spiritualităţii româneşti.

Se pare că în preajma unei vechi bisericuţe de lemn, Petru I Muşat (1375-1391) a ridicat aici primul lăcaş de piatră cu hramul "Înălţarea Domnului", la finalizarea şi la înzestrarea căruia au mai contribuit şi ceilalţi voievozi Muşatini de la sfârşitul veacului al XIV-lea. Este adevărat că cercetările arheologice efectuate în incinta mănăstirii nu au oferit rezultate concludente pentru a confirma această ipoteză, dar numeroasele însemnări şi celelalte referiri documentare mai târzii, la care se adaugă izvorul trainic al tradiţiei, nu lasă nici o umbră de îndoială în a considera Mănăstirea Neamţ ca fiind ctitoria cea mai veche şi cea mai importantă a primilor Muşatini.

Alexandru cel Bun (1400 - 1432), deşi a păstrat în centrul atenţiei propria ctitorie de la Bistriţa, a fost mereu aproape şi de nevoile Mănăstirii Neamţ pe care a întărit-o şi a înzestrat-o, cu mărinimia-i cunoscută. Din punct de vedere constructiv, lui i se datorează unele lucrări de reparaţii la biserica de piatră a lui Petru I, partea inferioară a turnului-clopotniţă şi mai multe clădiri ce fac parte din incinta aşezămâmtului: chilii, turnuri de apărare, arhondaric etc.

Trecerea anilor şi unele evenimente din a doua jumătate a secolului al XV-lea au marcat puternic aşezământul monastic de la Neamţ. Catastrofalul cutremur din 1471 s-a soldat cu mari distrugeri în întregul complex, afectând şi biserica mare. Dezastrul a fost desăvârşit, după cât se pare, de oştile lui Mahomed al II-lea, care, în vara anului 1476, neputând cuceri Cetatea Neamţ, s-au "răzbunat" asupra târgului şi a mănăstirilor din jur. Cert este că, după 1480, vechea biserică de la Neamţ se afla într-un asemenea stadiu de degradare încât Ştefan cel Mare nu a mai considerat posibilă restaurarea acesteia, preferând să ridice aici un nou lăcaş de închinăciune, ce s-a sfinţit la 14 noiembrie 1497.

Deşi a avut o existenţă zbuciumată, ca şi întreaga istorie a poporului nostru, şi a fost în repetate rânduri prădată şi incendiată, Mănăstirea Neamţ nu a încetat nici un moment să se afirme ca centru reprezentativ al monahismului românesc. Relaţiile sale duhovniceşti cuprind nu numai teritoriile locuite de români, indiferent de apartenenţa statală a acestora, ci şi unele zone mai îndepărtate ale ortodoxiei, străbătând până în Bulgaria şi Serbia, până la Sfântul Munte şi la Constantinopol sau până la Kiev şi Moscova. La Neamţ au trăit şi s-au format reprezentanţi de seamă ai bisericii româneşti, cu o însemnată contribuţie în organizarea, consolidarea şi afirmarea ortodoxiei în această parte a Europei, dar şi în păstrarea fiinţei noastre naţionale.

Este o listă realmente impresionantă, ce cuprinde nume de rezonanţă în viaţa spirituală, din care nu lipsesc Grigore Ţamblac, Mitropolitul Iosif Teoctist I (sfătuitor al lui Ştefan cel Mare între anii 1457-1470), Teoctist al II-lea (Mitropolit al Moldovei până în 1528), cronicarii Macarie şi Eftimie, stareţii Silvan, Ioasaf, Pahomie şi Paisie Velicicovschi, iar mai recent, Nicodim Munteanu, cel de-al treilea Patriarh al României, Nestor Vornicescu, Mitropolit al Olteniei şi Teoctist Arăpaş, actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Evocând istoria acestui tezaur de suflet românesc ai totdeauna sentimentul întoarcerii în trecut şi al participării nemijlocite la atâtea veacuri de credinţă şi de fapte, în care, după cum scria Gala Galaction, o întreagă lume de ... voievozi şi vlădici, coconi şi jupâniţe, soli străini şi călugări din toate lavrele creştinătăţii care au trecut pe aici şi au dus cu ei renumele Moldovei şi al Mănăstirii Neamţ.

În imediata vecinătate a Casei memoriale "Mihail Sadoveanu" se înalţă o siluetă de chivot uriaş: este Schitul Vovidenia, descendent direct al unei vechi vetre monahale, păstrată în tradiţie sub numele de Schitul Slătioru şi care a luat fiinţă în secolul al XVII-lea.
În 1849 biserica Vovidenia a fost desfăcută şi dăruită locuitorilor din satul Lunca (comuna Vânători), în acelaşi an începând construirea actualei biserici de zid, a cărei sfinţire s-a săvârşit la 28 septembrie 1857.
Monumentul, care păstrează atât hramul "Sf. Spiridon" (la 12 decembrie), cât şi "Intrarea în biserică a Maicii Domnului" (Vovidenia), se individualizează prin prezenţa a cinci turle - dintre care patru în părţi - ce încadrează pe cea centrală.

************************************************************************

Schitul Pocrov

La apus de Schitul Vovidenia, peste Dealul Brăilencei, într-o poiană de rară frumuseţe, ne întâmpină Schitul Pocrov (hramul "Acoperământul Maicii Domnului", sărbătorit la 1 octombrie), ctitorie din 1714 a lui Pahomie, fost călugăr la Mănăstirea Neamţ şi episcop al Romanului între 1707 şi 1714. Biserica din bârne pe temelie de piatră are plan treflat cu pridvor la apus, în axul bisericii şi clopotniţă separată. Acoperişul este străpuns de trei turle, dintre care numai cea din mijloc are legătură cu bolta interioară. Catapeteasma a fost executată odată cu biserica ce poartă hramul "Acoperământul Maicii Domnului" (în slavonă "Pocrov"), având icoanele zugrăvite în maniera picturii bizantino-atonită din care nu lipsesc nici unele elemente kieviene. (sursa:www.neamt.ro)

************************************************************************

Schitul Icoana Veche

************************************************************************

Schitul Icoana Noua

In anul 1946 s-a hotarat mutarea schitului Icoana in alt loc. Constructia noului schit incepe in primavara anului 1948 si se termina cu sfintirea lui in 6 mai 1951, avand hramul "Schimbarea la Fata". Dupa construirea din piatra cioplita a turnului clopotnitei cu paraclisul "Sf. Muc. Dumitru" (intre 1971-1972) se construieste o noua biserica, sfintita in 6 august 2005.

************************************************************************

Manastirea Secu

La aproximativ 22 km de oraşul Târgu Neamţ, pe valea pârâului Secu (DC 160), ce se deschide în stânga şoselei care duce spre Pipirig şi Poiana Largului peste Muntele Petru Vodă, se păstrează o altă nestemată încrustată pentru veşnicie în diadema vestitelor focare de credinţă şi spiritualitate românească ale judeţului Neamţ: Mănăstirea Secu.

Aşezată într-o fermecătoare poiană ce se întinde la poalele Muntelui Vasan, protejată din toate părţile de înălţimi împădurite, Mănăstirea Secu are aspectul unei impresionante fortăreţe, fiind înconjurată de ziduri impunătoare ce se îmbină la colţurile incintei cu puternice turnuri de apărare.

Grupuri restrânse de sihaştri vor fi vieţuit aici şi în poienile ascunse de pe valea Secului încă din a doua jumătate a veacului al XIV-lea, aşa cum s-a întâmplat la Mănăstirea Neamţ şi în alte locuri din Moldova, depărtate de aşezările omeneşti dar care puteau asigura anahoreţilor hrană şi adăpost. Dar prima aşezare călugărească ce se cunoaşte aici nu poate fi mai veche de anii 1420-1450, când un grup de sihaştri condus de Zosim (sau Zosima) a curăţat un loc în pădure şi a ridicat o bisericuţă de lemn cu hramul "Naşterii Sf. Ioan Botezătorul", eveniment consemnat de altfel şi în Pomelnicul Mare al mănăstirii.

Ieşind din zona legendelor şi bizuindu-ne pe datele cuprinse într-o pisanie din 1530 păstrată până în 1910 în turnul-clopotniţă de la intrare, putem considera că Petru Rareş a ridicat la Secu, pe locul actualului cimitir, biserică voievodală înconjurată cu zid de către fiii acestuia şi Elena Doamna. Coroborând toate informaţiile de care dispunem, rezultă că schitul de la Secu a purtat multă vreme numele întemeietorului său, Zosim, şi că Alexandru Lăpuşneanu l-a înzestrat cu moşiile din hotarul Cetăţii Neamţ, pe care apoi alţi voievozi le-au întărit şi le-au extins.

Spre sfârşitul veacului al XVI-lea, construcţiile din jurul Schitului lui Zosim erau slăbite de vreme şi chiar biserica zidită de Petru Rareş, din cauze necunoscute, se afla în ruină. Această situaţie explică în bună măsură de ce în 1602 vechiul lăcaş a fost abandonat, ridicându-se actuala ctitorie a lui Nestor Ureche, mare vornic al Ţării de Jos, tatăl cunoscutului cronicar Grigore Ureche. După cum ne informează pisania originară aflată în zidul sudic al bisericii (şi ajunsă aici în urma unor adăugiri ulterioare) lucrările s-au săvârşit între 7 iunie şi 5 octombrie 1602, deci în numai 4 luni, ceea ce reprezintă - trebuie să recunoaştem - un record în materie, chiar dacă ne raportăm la marile construcţii din epoca lui Ştefan cel Mare, realizate şi ele într-un timp foarte scurt.

Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, cu ruga Preacuratei Maici a Domnului şi a Sfântului Înaintemergător Ioan şi a tuturor sfinţilor, cu bunăvoinţa dreptcredinciosului Domn al nostru, Io Eremia Moghila Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei şi a celor de Dumnezeu dăruiţi fii ai săi, Io Constantin şi Alexandru Voievozi şi a celuilalt frate al său Io Simion Moghila Voievod şi a copiilor lui şi cu binecuvântarea fratelui domniei lor, Preasfinţitul chir Gheorghe, Mitropolit al Sucevei, cu bună râvnă şi cu adevărată a lui de Dumnezeu dăruită agonisită, a făcut acest hram dumnezeiesc întru numele slăvitului prooroc Înaintemergător şi Botezător al lui Hristos, Ioan, şi a cinstitei lui Tăieri a capului, smeritul şi mult greşitul şi nevrednicul rob al stăpânului Hristos, Nestor Ureche mare vornic al Ţării de Jos şi cneaghina lui, Mitrofana, şi copiii lor, Vasile şi Grigorie şi alţi copii ai lor; Cinstite Sfinte Înaintemergătorule, pleacă-ţi pomenirea către binecinstitorul Domnului nostru şi a robului lui (Hristos?), Nestor Ureche mare vornic al Ţării de Jos ... şi Neamul lui pentru iertarea în acelaşi an, octombrie 5 (1602).

După anul 1602, aşezământul monastic de la Secu a continuat să se dezvolte în jurul ctitoriei lui Nestor Ureche, ridicându-se noi chilii şi construcţii-anexe. Astfel, în anul 1640, în vremea egumenului Ghedeon, s-a construit în partea de sud-est a incintei Paraclisul "Adormirea Maicii Domnului", iar sub oblăduirea lui Nifon Udrea Trotuşanu s-a ridicat în partea de nord-est, între anii 1758-1763, Biserica "Sf. Nicolae", în amintirea lăcaşului cu acelaşi hram de la Cetatea Neamţ, pe care voievodul Vasile Lupu îl supusese canonic Mănăstirii Secu (în 1646), iar Mihail Racoviţă îl distrusese împreună cu cetatea, din ordinul turcilor. Puţin mai târziu, între 1775 şi 1779, cât a stăreţit Paisie Velicicovschi, la Secu s-au construit aproximativ 100 de chilii, pentru a le face loc tuturor călugărilor pe care marele cărturar îi adusese cu sine de la Dragomirna.

După plecarea lui Paisie Velicicovschi la Mănăstirea Neamţ (15 august 1779), aşezământul monahal de la Secu îşi pierde autonomia canonică, apărând în documentele vremii, până în 1910, ca dependentă de marea lavră a Neamţului sub denumirea de Mănăstirea Neamţ-Secu.

După greaua încercare din 1691, când şi la Secu se stabilesc vremelnic oştenii regelui polon Ian Sobieski, şi după pierderile suferite în tot secolul al XVIII-lea cu prilejul deselor incursiuni ale cetelor prădalnice de tătari, poloni şi austrieci, au urmat tragicele evenimente din vara anului 1821, care au marcat un adevărat dezastru în istoria acestei străvechi vetre mănăstireşti. Documentele vremii ne informează că, pe la mijlocul lunii august 1821, cetele eteriste urmărite de oastea otomană s-au retras în bună parte şi pe Valea Secu, însumând între 380 şi 500 de oameni sub comanda lui Iordache Olimpiotul şi a lui Farmache. Cei mai mulţi s-au adăpostit direct la Mănăstirea Secu, alţii, sub comanda lui Gheorghe Călăuz, au rămas pe valea pârâului hărţuind unităţile lui Emin Aga şi provocându-le grele pierderi. Nevoiţi să se retragă între zidurile mănăstirii sub presiunea unui duşman mai numeros şi mai bine înarmat, eteriştii sunt supuşi, în ultimele zile ale lunii august, la un adevărat asediu, în timpul căruia s-a folosit şi artileria. Timp de 14 zile asediaţii au reuşit să reziste furibundelor atacuri otomane, dar pierderile mari şi incendiul mistuitor care s-a declanşat în incinta mănăstirii i-au obligat, în cele din urmă, să intre în tratative cu Salih Paşa, care conducea întreaga acţiune. Amăgiţi de promisiunile acestuia, eteriştii s-au predat, fiind apoi măcelăriţi împreună cu monahii şi toţi cei care se adăpostiseră aici. Doar căpitanul Farmache şi 14 oameni ai săi au fost cruţaţi pentru a fi duşi la Istambul, unde au fost apoi decapitaţi.

Anii care au urmat distrugerilor şi devastărilor din 1821 au fost ani grei, ani de privaţiuni şi muncă asiduă, în timpul cărora s-au reparat zidurile incintei şi s-au refăcut chiliile cu Paraclisul "Sf. Nicolae". În 1832 s-a reconstruit Biserica "Naşterea Sf. Ioan Botezătorul" din cimitirul mănăstirii, pe locul micului edificiu de lemn ridicat de monahii lui Zosim, şi abia în 1850 se vor încheia lucrările de restaurare la ctitoria lui Nestor Ureche, aceasta fiind lungită, zugrăvită în interior şi împodobită cu o nouă catapeteasmă.

Totuşi, la sfârşitul veacului trecut, Mănăstirea Secu va continua să se afle într-o situaţie precară, fiind serios stânjenită în activitatea sa de subordonarea canonică faţă de Mănăstirea Neamţ. Acest fapt îl determină pe Mitropolitul Pimen Georgescu să acţioneze întru separarea celor două aşezăminte: în 1910 s-a procedat la împărţirea terenurilor, iar în 1919, odată cu aprobarea oficială, s-au întocmit şi primele bugete distincte pentru Mănăstirea Neamţ (cu schiturile Vovidenia şi Pocrov) şi Mănăstirea Secu (cu Sihăstria şi Sihla în subordine). Deşi în anii următori autonomia atât de râvnită a fost din nou pierdută, fiind pe deplin câştigată abia în 1950, Mănăstirea Secu s-a afirmat constant ca un puternic centru monastic şi spiritual din această parte a ţării, reuşind să se ridice la înălţimea bogatelor sale tradiţii istorice şi de cultură.

************************************************************************

Manastirea Sihastria

Urcând pe valea tot mai îngustă dar tot mai darnică în frumuseţi a pârâului Secu, ajungem la Mănăstirea Sihăstria (16 Km de Târgu Neamţ şi 63 Km de Piatra-Neamţ), al cărui ansamblu arhitectural se întinde pe un platou însorit din coasta muntelui, în aşa numita "Poiană a lui Atanasie".

Conform unei însemnări din Pomelnicul ctitoricesc al mănăstirii, şapte monahi ai Mănăstirii Neamţ ar fi întemeiat aici o mică sihăstrie, în jurul anului 1640. Ceva mai târziu, în 1655, episcopul de Huşi Ghedeon - ucenic al Mitropolitului Varlaam Moţoc - ridică în "Poiana lui Atanasie" o mică biserică de lemn şi câteva chilii pentru vieţuitorii deja aflaţi acolo.

Răpusă de vreme şi de incursiunile cetelor de tătari de la începutul secolului al XVIII-lea, această biserică se ruinează în jurul anului 1730, ceea ce determină pe un alt episcop Ghedeon să ridice un nou lăcaş cu hramul "Naşterea Maicii Domnului". Lucrările au început, după cât se pare, în anul 1730, când acest Ghedeon era episcop de Huşi, terminându-se în 1734, când ctitorul a trecut în scaunul episcopal de la Roman. În 1741, la 28 septembrie, voievodul Grigore Ghica emite o Carte Domnească ce stabileşte - la cererea ctitorului - o serie de privilegii şi scutiri ... pentru Sihăstria ce iaste în munte, la poiana lui Atanasie, care sihăstrie iaste făcută de Ghedeon Episcopul Romanului, unde sunt câţiva călugăraşi...

Trecut din 1734 sub ascultarea Mănăstirii Secu şi din 1779 sub cea a Mănăstirii Neamţ, Schitul Sihăstria îşi va dezvolta obştea monahală şi zestrea de clădiri, până în anul 1821, când are şi el de suferit de pe urma confruntării otomano-eteriste. Atunci au fost incendiate biserica şi chiliile, călugării au fost ucişi sau au bejenit prin pădurile din jur, iar tezaurul "ascuns sub un fag" s-a pierdut. Atât de mari au fost distrugerile încât lucrările de refacere, care au început în 1824, au durat aproape doi ani.

Prin lucrările din 1824-1825, realizate prin grija Mitropolitului Veniamin Costache şi a stareţului Dometian al mănăstirilor Neamţ şi Secu, s-au ridicat actuala biserică de piatră, corpul de chilii de pe latura sudică, turnul porţii şi turnul-clopotniţă, precum şi zidul de incintă care conferă Sihăstriei aspectul unei mănăstiri fortificate. Toate aceste eforturi constructive au fost de altfel consemnate şi în pisania din pridvorul bisericii, fixată deasupra uşii de intrare:

Această sfântă şi dumnezeiască biserică s-a ridicat din temelie în cinstea Naşterii Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, împreună cu un rând de chilii şi un zid împrejur. Şi ridicatu-s-a şi clopotniţa ce s-a zidit în vremea stăpânirii binecredinciosului şi de Hristos iubitorului nostru Domn Io Ioan Sandu Sturdza Voievod şi a Preasfinţitului Mitropolit a toată Moldova Kir Kir Veniamin Costachi, prin stăruinţa preacuviosului Arhimandrit şi Stareţ sfintelor monastiri Neamţul şi Secul Kir Dometian, cu ajutorul iubitorului de Hristos jupân Nicolae Cernevschi, spre veşnica lor pomenire.

************************************************************************

Schitul Sihla

La aproximativ 3 km sud de Mănăstirea Sihăstria, pe o coamă de obcină, în apropiere de peştera în care - în secolul al XVII-lea - a nevoit Cuvioasa Teodora, fiica lui Joldea Armaşu de la Cetatea Neamţ, se adăposteşte Schitul Sihla. Aici, la 1000 m altitudine, sub o îngrămădire de stânci, se ridică două bisericuţe de lemn executate în cel mai autentic stil moldovenesc şi care conferă aşezământului monastic o notă de intimitate, de tihnă şi de pitoresc deosebit.

Se pare că, pe la începutul secolului al XVIII-lea, unii călugări de la Mănăstirea Secu s-au retras în aceste locuri întru rugă şi credinţă, boierii Cantacuzini ridicându-le aici biserică de lemn prin anii 1741-1742. Actuala biserică a schitului Sihla, cu hramul "Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul", datează din anul 1813, când Arhimandritul Venedict - egumenul Mănăstirii Secu - a făcut un lăcaş din bârne de brad pe temelie de piatră. Refăcută în 1973 prin grija arhimandritului Victorin Oanele - stareţul Mănăstirii Sihăstria - această biserică se află în mijlocul unei mici incinte, în care se pătrunde pe sub un turn-clopotniţă cu două nivele. Are un plan triconc şi turlă pe naos, iar absida altarului - de formă poligonală - este mai mare decât absidele laterale. Pridvorul este situat pe latura vestică în axul edificiului, pronaosul făcând corp comun cu naosul. Se pare că tot în 1813 a fost făcută şi catapeteasma, sculptată în lemn de tei şi poleită cu aur, cele mai frumoase icoane fiind cele patru împărăteşti pictate de Iulian Monahul în anul 1852. Prin strădania aceluiaşi stareţ, Victorin Oanele, s-a realizat şi fresca interioară a bisericii, executată în anul 1974 de către pictorul Vasile Pascu din Focşani.

La aproximativ 100 m vest de biserica mare se află şi bisericuţa "dintr-un brad", cu hramul Schimbarea la Faţă, adăpostită pe o prispă îngustă, sub o stâncă uriaşă. Ea a fost ridicată în 1763 de "Dumnealui aga Ioaniţă Păşcanul Cantacuzino" şi constituie un unicat în arhitectura noastră religioasă prin dimensiunile sale miniaturale. Din acelaşi motiv reţine atenţia şi catapeteasma, care a fost pictată în ulei probabil în acelaşi an în care a fost construită şi biserica.

Accesul către schitul Sihla se poate face astfel:

• Târgu Neamţ - Mănăstirea Secu - Schitul Sihla (23 + 5 km)
• Târgu Neamţ - Mănăstirea Agapia - Schitul Sihla (9 + 6 km)

************************************************************************

Schitul "Cuv. Daniil Sihastru"

************************************************************************

Schitul "Piciorul Crucii"

Schit cu calugari ce apartine de Manastirea Sihastria.

************************************************************************

Manastirea Petru Voda

Urmând drumul naţional DN 15 B de la Poiana Teiului spre Târgu Neamţ, după puţin timp un drum se desprinde în stânga, continuând printre brazii înalţi până la Mănăstirea Petru Vodă. După câţiva kilometri, îi afli obârşia pe un platou însorit, pe care se înalţă o biserică albă, străjuită de două rânduri de chilii. Deşi a fost constituită recent (sfârşitul secolului al XX-lea), mănăstirea - realizată într-o manieră ce trădează influenţe ale stilului medieval - a devenit deja loc de pelerinaj pentru zeci de mii de credincioşi.

************************************************************************

Manastirea Agapia

De la Văratic se ajunge la Mănăstirea Agapia fie pe scurtătura tăiată prin pădure către nord, trecând prin Filioara (DC 168), fie revenind în şoseaua naţională, pentru ca după 4 km să ne îndreptăm spre vest pe DJ 155 D, fie pe un drum forestier de un pitoresc deosebit. Faţă de Piatra Neamt, mănăstirea se află la 43 km, iar faţă de Târgu Neamţ la 9 km.

Mănăstirea Agapia este unul dintre cele mai cunoscute şi mai apreciate monumente din această parte a ţării, căutat de un mare număr de vizitatori dornici să vadă o străveche vatră de credinţă şi cultură, dar şi un nepreţuit tezaur de artă, unic prin capacitatea sa de a dezvălui specificul şi originalitatea spiritualităţii româneşti.

Puţini ştiu însă că începuturile acestui vestit aşezământ monastic, ce izvodeşte parcă din peisajul mirific pe care-l desfăşoară Muntele Muncelu, Dealul Mare şi Dealul Crucii, sunt strâns legate de existenţa unui schit ce-a dăinuit până astăzi, la o distanţă de aproximativ 2 km, într-o poiană ce te îmbie la popas pe poteca de peste munte care leagă valea Agapiei de valea pârâului Secu.
Tradiţia, consemnată şi în unele vechi manuscrise, a păstrat numele sihastrului Agapie care, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, ar fi ridicat împreună cu ucenicii săi o bisericuţă de lemn pe locul astăzi numit "Livada părinţilor". Numele acestui monah, care în limba greacă înseamnă "drag", "dragoste" (faţă de aproape), s-a transmis nu numai obştii isihaste pe care a condus-o, ci şi munţilor din jur, pârâului şi mai apoi aşezării din vale.

Distrusă de o avalanşă de zăpadă chiar într-o zi de Paşte, biserica lui Agapie a fost refăcută pe o altă temelie în "Poiana lui Eufrosin" aflată în apropiere, primind hramul puţin obişnuit "Minunea Arhistrategului Mihail din Colose", care se mai serbează şi astăzi în ziua de 6 septembrie. Abia la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui următor s-a construit o biserică pe actualul amplasament al sihăstriei de la Agapia din Deal (Agapia Veche), atunci când şi biserica din "Poiana lui Eufrosin" s-a ruinat şi nu a mai putut fi folosită.

Prima menţiune documentară s-a făcut prin Hotarnica lui Ilieş Vodă din 1437, care delimitează moşia Mănăstirii Agapia de cea a Mănăstirii Neamţ. După această dată, numele mănăstirii a mai apărut în diferite documente şi însemnări din 1452, 1464, 1476, 1498 etc. atestând existenţa sa pe toată perioada secolului al XV-lea, când obştea monahală a crescut mereu, bucurându-se de un prestigiu tot mai mare şi de atenţia voievozilor ţării, printre care şi Ştefan cel Mare, care o apără şi o înzestrează. În aceste condiţii, bisericuţa de lemn de la Agapia din Deal a devenit neîncăpătoare, punându-se cu necesitate problema ridicării unui nou edificiu, mai mare şi mai trainic, pe măsura locului pe care acest aşezământ îl ocupa printre celelalte mănăstiri ale Moldovei.

Vechiul Pomelnic de la Mănăstirea Agapia aminteşte de Petru Rareş şi Elena Doamna ca primi ctitori voievodali prin grija cărora s-a zidit prima biserică de piatră de aici. În schimb, o inscripţie aflată în pronaosul bisericii mari de la Agapia din Vale menţionează pe Petru Şchiopul şi Ruxandra Doamna ca fiind întâii ctitori domneşti, creându-se astfel o oarecare confuzie în această problemă.
Dacă analizăm lista documentelor de danie în care beneficiarul este Mănăstirea Agapia, se constată că mai mulţi voievozi (Petru Rareş, Alexandru şi Bogdan Lăpuşneanu, Ştefan Tomşa), care au stat pe tronul Moldovei înaintea lui Petru Şchiopul, s-au îngrijit de acest aşezământ, întărindu-i moşiile sau adăugând noi proprietăţi şi înlesniri. În plus, deşi a domnit foarte puţin, respectiv între 1579 şi 1582, Iancu Sasul - fiul lui Petru Rareş - a avut grijă ca în 1580 să dăruiască noi sate Mănăstirii Agapia, determinat probabil şi de faptul că aici ctitorise tatăl său.
Este deci posibil ca Petru Rareş şi Elena Doamna să fi ridicat aici prima biserică de zid, reînnoită apoi de Petru Şchiopul în a treia domnie a sa (1582-1591). Acest punct de vedere ar explica şi menţiunea din Pomelnicul mănăstirii şi "scăparea" din inscripţia amintită, care s-a referit doar la refacerea realizată de Petru Şchiopul fără a mai aminti şi de Petru Rareş.

Dar construcţiile de la Agapia din Deal nu prea aveau viaţă lungă. Terenul îmbibat de apele freatice care se aflau la o adâncime mică era nestatornic şi aluneca adesea năruind biserici şi chilii, creând o permanentă stare de incertitudine şi nelinişte în sânul obştei monahale. De aceea, în jurul anului 1600, o parte dintre călugări s-au mutat în vale, ridicând aici o mică biserică în jurul căreia se va dezvolta Mănăstirea Agapia de astăzi, pomenită uneori sub numele de Agapia Nouă, Agapia din Vale sau Agapia Mare.

************************************************************************

Manastirea Varatec

La 12 km de Târgu Neamţ şi la 40 km de Piatra-Neamţ, amplasată într-un cadru natural deosebit, Mănăstirea Văratec este, fără îndoială, unul dintre cele mai cunoscute şi mai vizitate monumente ale judeţului Neamţ.

Printre ctitorii acestui aşezământ nu aflăm nici nume voievodale şi nici pe cele ale unor mari dregători ai ţării. Tradiţia pomeneşte numele Maicii Olimpiada, călugărită în fostul Schit Topoliţa din apropierea Văratecului şi venită apoi de la Schitul de maici de la Durău, care, între anii 1781-1785, întemeiază o mică isihie în poiana Văratec, cumpărată de la pădurarul Ion Bălănoiu. De altfel, Maica Olimpiada (Bălaşa Herescu înainte de călugărie) va juca un rol important în aşezarea şi dezvoltarea obştii monahale de la Văratec, sacrificând întreaga avere, stăreţind de trei ori şi stingându-se aici în 1842, la venerabila vârstă de 85 de ani.

După constituirea nucleului monahal de la Văratec în perioada 1781-1788, prima stareţă rânduită aici de Paisie Velicicovschi e Maica Nazaria de la Durău şi în 1794 se ridică o a doua biserică de lemn, mai ales că între timp Schitul Văratec se unise cu Schitul Topoliţa, beneficiind şi de veniturile pe care le aduceau moşiile acestuia. În 1803, prin hotărârea Mitropolitului Veniamin Costache, Văratecul se uneşte cu Agapia, dar pentru scurtă vreme. Ceva mai târziu, în 1808, când numărul monahiilor crescuse spectaculos, a început construcţia actuală, Biserica "Adormirea Maicii Domnului", eveniment consemnat şi în inscripţia din pridvor, scrisă în limba română cu alfabetul latin:

La anul 1808 s-au zidit această biserică ce să prăznuieşte hramul Adormirea Maicii Domnului prin osteneala Sfin. sale a pre. cuvi. Părintelui Iosif Duhovnicul şi a stariţei Olimpiadii, iar cei întâi ctitori au fost maicile din acest locaş. Al doilea mari ctitori au fost Doamna Elenco Paladi, care au dăruit 3 moşii şi maica Elisabeta Balş au dăruit moşia Vultureşti, maica Safta Brâncoveanu au hărăzit moşiile Osica şi Vlădulenii cu mai multe îndatoriri în testamentul său, iar celelalte moşii, vii şi acarete ce au dăruit şi alţi ctitori sunt scrisă în cartea vieţii spre vecinica lor pomenire. 1841, octomvrii 20.

Abia încheiată zidirea noii biserici (în 1812) şi mănăstirea trece prin grelele încercări ale anului 1821: odoarele sunt jefuite, călugăriţele izgonite sau ucise şi însăşi Maica Olimpiada a scăpat cu mare greutate "de sabie" fiind adăpostită la Mănăstirea Secu, unde a participat direct la terifiantele momente petrecute acolo.

În anul 1900 un puternic incendiu mistuie cea mai mare parte a chiliilor, arzând şi acoperişul bisericii mari împreună cu cele două turle de lemn care se adăugaseră ulterior, şi care nu au mai fost refăcute. Actualul complex de clădiri din incinta mănăstirii Văratec s-a construit după incendiul din 1900, doar zidul înconjurător - ridicat între 1808-1812 - păstrându-se în forma sa iniţială.

************************************************************************

Manastirea Horaita

Biserica mare de la Horaiţa constituie o notă aparte în evoluţia arhitecturii moldoveneşti, apropiindu-se stilistic mai degrabă de lăcaşurile de cult din regiunile microasiatice. Ea merită însă cercetată atât pentru alcătuirea ei cu totul neobişnuită, dar şi pentru modul în care unele elemente ardeleneşti sau moldoveneşti au reuşit să se strecoare în acest context arhitectural destul de eclectic şi totuşi destul de original.

Senzaţia dominantă pe care o degajă construcţia este cea de masivitate, specifică construcţiilor din piatră, senzaţie susţinută de grosimea neobişnuită a zidurilor, de proporţiile mari şi de planul dreptunghiular, basilical, al edificiului. Pridvorul de la apus, cu turnuleţele sale laterale, este de certă influenţă transilvană, având nu numai rolul de a proteja intrarea ci şi funcţia de a personaliza faţada. Edificiul este mărginit la colţuri de decroşuri, dintre care cele de S-E şi N-V adăpostesc scări de acces la balcoanele-tribune. Absida altarului este semicirculară, rolul contraforturilor fiind preluat de o îngroşare a zidurilor pe o lungime de 5-6 m, atât la nord cât şi la sud. Pe acoperiş se află nu mai puţin de opt turle, care subliniază nota de inedit a construcţiei, dar numai cele centrale nu sunt turle oarbe.

Interiorul, zugrăvit în ultimii ani de pictorul Mihai Chiuaru, se prezintă ca o singură încăpere de proporţii copleşitoare, despărţită de altar printr-un zid pe care este montată catapeteasma. Trei calote sferice sprijinite pe câte două arce transversale coborâte direct pe zid şi pe alte arce longitudinale laterale, alcătuiesc un sistem de boltire destul de simplu dar care s-a dovedit îndeajuns de eficient, cu toate că presiunea asupra zidurilor este destul de mare.

Catapeteasma se situează şi ea în afara regulilor iconografice cunoscute, având şi o structură deosebită. Este alcătuită din trei segmente frumos sculptate şi din două arcade suprapuse: una cu icoane pictate, situată deasupra, şi cealaltă alcătuită din motive florale sculptate. Dar ceea ce surprinde cel mai mult este prezenţa unui amvon de formă ovală, plasat în partea superioară a iconostasului. O scară centrală duce din altar la acest amvon.

Dintre construcţiile aflate în jurul bisericii mai trebuie consemnat Paraclisul "Sf. Nicolae", construit în 1725, compus dintr-o încăpere rectangulară cu o absidă pentagonală şi tavan drept, împodobit cu o pictură naivă, şi care face corp comun cu chiliile de pe latura de nord a incintei. Turnul-clopotniţă de pe latura de est, care la parter permite intrarea în incintă, a fost construit între anii 1853-1854. Turnul adăposteşte Paraclisul "Pogorârea Sfântului Duh", unde se află catapeteasma din secolul al XVIII-lea, o piesă de interes artistic care provine de la biserica de lemn.

De menţionat că aici, la Mănăstirea Horaiţa, şi-a petrecut Carol al II-lea "arestul" de 75 de zile hotărât de regele Ferdinand drept pedeapsă în urma scandalului iscat de căsătoria secretă a tânărului prinţ cu frumoasa Zizi Lambrino (căsătorie ce a fost ulterior anulată).

************************************************************************

Cetatea Neamtului

Alte obiective din judetul Suceava

Fotografiile au fost realizate de catre d-l Puiu Zaharia, iar informatiile au fost preluate din www.neamt.ro, www.bibgtkneamt.ro, pentru care le multumim!